să nu mai vii la mine după ajutor!
Andrei plecase.
Și nu se mai întorsese.
Natalia încercase ani întregi să ne împace.
Dar niciunul nu voise să cedeze.
Acum, după zece ani, stăteam lângă patul lui de spital și îi țineam mâna.
— Tată, a șoptit el, mama chiar a murit?
Am simțit o durere veche în piept.
— Da, Andrei. Acum doi ani.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Am aflat prea târziu.
— Știu.
— Am vrut să vin la înmormântare, dar…
Nu a terminat.
— Nu mai contează, fiule.
— Ba contează.
Am tăcut.
Andrei a strâns mâna mea.
— Mama a încercat să mă sune înainte să moară. Nu am răspuns.
O lacrimă i s-a prelins spre tâmplă.
— Am crezut că mai avem timp.
Am închis ochii.
Și eu crezusem același lucru.
În seara aceea, după ce Andrei a adormit, am rămas pe holul spitalului.
Matei se trezise și stătea lângă mine.
— Bunicule,
Comments