Am simțit cum mi se înmoaie picioarele.
Andrei.
Fiul meu.
Copilul pe care îl ținusem prima dată în brațe cu treizeci și șase de ani în urmă.
Copilul pe care îl învățasem să meargă pe bicicletă.
Băiatul cu care nu mai vorbisem de zece ani.
Era în casa aceea.
Iar casa ardea.
Am început să alerg spre poartă.
— Andrei! ANDREI!
Un pompier mi-a ieșit imediat în cale.
— Domnule, nu aveți voie să intrați!
— Fiul meu este acolo!
— Echipa noastră îl caută. Vă rog să rămâneți în afara zonei de intervenție!
Am încercat să mă uit peste umărul lui.
Dinspre acoperiș ieșea fum negru.
Geamurile de la parter erau sparte.
Un furtun gros șerpuia pe alee.
Și peste tot se auzeau ordine strigate, pași grăbiți și zgomotul apei.
— Dar nepotul meu? am întrebat. Unde este copilul?
Pompierul mi-a arătat spre ambulanță.
— Băiețelul este acolo. A fost scos din casă. Este evaluat de echipajul medical.
M-am întors imediat.
Băiatul stătea pe treapta ambulanței, cu o pătură argintie pe umeri.
Un paramedic îi verifica pulsul.
Copilul avea obrajii murdari de funingine.
Ținea în mâini o felicitare îndoită.
M-am apropiat încet.
— Bună, puiule.
Băiatul și-a ridicat ochii.
Avea ochii Nataliei.
Aceiași ochi căprui, mari, cu gene lungi.
Mi s-a strâns inima.
— Tu ești Matei? am întrebat.
Copilul a încuviințat.
— Da.
— Eu sunt…
Nu am reușit să termin.
Băiatul s-a uitat atent la mine.
— Bunicul Vadim?
Am simțit că mi se taie respirația.
— Da, dragul meu. Eu sunt.
Matei a sărit de pe treapta ambulanței și m-a îmbrățișat.
— Ai venit!
L-am strâns la piept.
— Am venit, puiule.
— Credeam că n-o să vii.
— Îmi pare rău că am întârziat.
Copilul a început să plângă.
— Tati e înăuntru!
Am îngenuncheat lângă el.
— Știu. Pompierii îl caută.
— A intrat după mami!
Am încremenit.
— Mama ta este în casă?
Comments