trei ciocolate. Asta ai adus după zece ani?
Antonio s-a ridicat încet de pe canapea.
Mama s-a așezat brusc pe scaun și, pentru prima dată în viața mea, am văzut-o fără mască.
Obosită.
Îmbătrânită.
Mică.
— Nu știam cum să mă întorc, a spus încet. Mi-era rușine.
Cuvintele au rămas suspendate în aer.
Mi s-a pus un nod în gât.
— Rușine de ce?
A început să plângă în liniște.
— Că am ratat tot.
N-am spus nimic.
Pentru că o parte din mine voia încă să fie furioasă.
Dar altă parte vedea, în sfârșit, un om.
Nu doar mama care plecase.
Înainte să plece înapoi în Italia, după Crăciun, mama a lăsat pe masă un plic.
Înăuntru era un teanc de bani și o hârtie.
„Nu pot să repar anii pierduți. Dar vreau să încerc să fiu bunică măcar acum.”
N-am sunat-o imediat.
Au trecut câteva zile.
Apoi, într-o seară, când copiii
Comments