Casa din fotografie exista. Și aveam să aflu cine locuise acolo.
Am ieșit din apartament fără să fac zgomot. Mama dormea în continuare în fotoliul ei preferat, cu o pătură subțire peste genunchi. Pentru o clipă m-am oprit în prag și am privit-o. Părea atât de fragilă, încât am simțit un impuls puternic să mă întorc, să o trezesc și să-i cer să-mi spună totul.
Dar știam că n-ar fi făcut-o.
Nu atunci.
Nu după atâția ani în care reușise să mă convingă că anumite amintiri ale mele nu erau adevărate.
Am lăsat un bilet pe masa din bucătărie, spunându-i că plecasem să rezolv ceva și că mă voi întoarce curând. Apoi am urcat în mașină.
Nu mai fusesem în satul acela de aproape cincizeci de ani.
Se numea Valea Merilor și se afla la puțin peste o oră de orașul în care locuiam. Când eram mică, mama mă dusese uneori pe acolo, dar niciodată nu-mi explicase de ce părea atât de neliniștită când treceam pe lângă anumite case.
Îmi aminteam un drum pietruit, o fântână veche și o poartă roșie.
Mai ales poarta.
Pe ea era pictat un fluture alb.
Când aveam șase sau șapte ani, o întrebasem pe mama cine desenase fluturele. Îmi răspunsese că probabil îl visasem, pentru că nu cunoștea nicio asemenea casă.
O crezusem.
La urma urmei, era mama mea.
De ce m-ar fi mințit?
Acum, conducând spre Valea Merilor, întrebarea aceea îmi răsuna în minte cu o insistență dureroasă.
De ce?
Satul se schimbase enorm.
Drumul era asfaltat, fântâna dispăruse, iar în locul livezii de la intrare se construiseră câteva case moderne.
Am trecut încet pe lângă biserică și am cotit pe o stradă îngustă.
Acolo am văzut-o.
Poarta roșie.
Vopseaua era scorojită, iar scândurile se înclinaseră puțin. Dar fluturele alb era încă acolo,
Comments