aproape șters de ploi și de soare.
Am tras pe dreapta.
Pentru câteva secunde n-am putut să cobor.
Aveam senzația că privesc printr-o fereastră spre propria copilărie.
Mi-am amintit mirosul de mere coapte.
O voce de femeie.
Un cântec.
Și o după-amiază în care plânsesem atât de tare, încât mă duruse gâtul.
Am coborât și m-am apropiat de poartă.
Curtea era năpădită de iarbă, iar casa de cărămidă părea nelocuită. Una dintre ferestre avea obloanele închise.
— Căutați pe cineva?
M-am întors speriată.
La gardul vecin stătea un bărbat în vârstă, cu o șapcă cenușie și o sacoșă de cumpărături în mână.
— Bună ziua. Știți cine locuiește aici?
Bărbatul a privit casa.
— Acum nu mai locuiește nimeni. Doamna Elisa a fost dusă la un centru de îngrijire.
Am simțit cum îmi îngheață sângele.
Elisa.
Numele de pe valiză.
— O cunoașteți?
— Sigur că da. O cunosc de când eram tineri. Săraca femeie…
Comments