Mașina de poliție a pornit încet de pe strada mea, iar eu am rămas cu mâinile strânse în poală, privind luminile caselor care treceau pe lângă noi. Încercam să-mi controlez respirația, dar fiecare secundă de tăcere îmi aducea în minte o altă posibilitate îngrozitoare. Un accident. Un spital. O veste pe care nimeni nu avusese curajul să mi-o spună la telefon.

De ce suntem aici? am întrebat.

Polițistul a oprit lângă intrarea laterală.

— Fiul dumneavoastră ne așteaptă.

Am coborât cu grijă. Aerul rece mi-a atins obrajii, iar picioarele încă îmi tremurau. Tânărul m-a condus spre ușile duble, apoi le-a deschis.

Din interior se auzeau voci.

Și muzică.

O melodie veche pe care o ascultam când copiii erau mici.

Am făcut câțiva pași și am văzut o lumină caldă venind din sala principală. În prag se afla un bărbat înalt, cu părul castaniu și o cămașă albastră.

Grant.

Fiul meu.

Era întreg. Era sănătos. Și zâmbea.

— Mamă!

A venit spre mine cu brațele deschise.

Eu nu m-am mișcat.

— Grant?

— La mulți ani, mamă!

În spatele lui, ușile sălii s-au deschis complet.

— SURPRIZĂ!

Zeci de voci au răsunat în același timp.

Am văzut baloane aurii, flori, mese rotunde și un banner uriaș pe care scria: „LA MULȚI ANI, MAMĂ! 60 DE ANI DE