Mi-am pus semnătura ca garant pentru visul fratelui meu de a deschide un atelier la Ploiești, iar el a dispărut cu banii și mi-a lăsat mie executorul la ușă: „Doamnă, dacă nu achitați cei 38.000 de lei, trecem la executare”

atunci, Cătălin nu a mai sunat. Mama mă sună o dată pe săptămână, dar nu mai pomenim de bani. Vorbim despre Ana, despre școală.

Sorin și cu mine am început din nou să punem bani deoparte. Puțini. Într-un borcan pe care scrie „apartament mare”. Ana a lipit pe el un desen cu o casă și trei oameni de mână.

Seara trecută m-a întrebat:

— Mami, dacă fratele tău vine pe la noi, îi dai și lui bani?

M-am uitat la Sorin. El s-a uitat la mine.

— Nu, iubita mea. Nu-i mai dau.

Și pentru prima dată după doi ani, am simțit că răspunsul ăsta nu mă mai face o soră rea. Mă face o mamă care nu mai semnează pe ascuns.