să redeschidem povestea după atâția ani.
Dar vocea ei nu suna convingător. Evita să mă privească, iar mâinile îi tremurau ușor. Am avut senzația că ascundea ceva, dar nu voiam să o acuz fără dovezi.
— Atunci de ce te-ai speriat când ai văzut urna?
Lidia a rămas tăcută. Apoi a spus ceva ce nu mă așteptam să aud.
— Pentru că Ana a amenințat cândva că va spune adevărul despre testamentul tatălui meu.
Am încremenit.
— Ce testament?
— Cel pe care l-a semnat înainte să moară. Sau, mai bine spus, cel despre care noi am spus că l-a semnat.
În încăpere s-a făcut liniște. Am privit-o pe Lidia și am înțeles că tocmai rostise o mărturisire mult mai importantă decât intenționase.
— Ce vrei să spui prin „noi am spus”?
Și-a dus mâna la gură, de parcă ar fi vrut să retragă cuvintele. Apoi s-a ridicat brusc și și-a luat geanta.
— Nu trebuia
Comments