“Pentru mama am avut 3.000 de lei. Pentru tine, am uitat.” mi-a spus soțul meu, în timp ce îi punea mamei lui pe deget un inel de aur, chiar în ziua în care împlineam cincisprezece ani de căsnicie.

mă consulte.

Relația cu soacra mea a rămas rece o vreme. Nu i-am cerut să renunțe la inel, dar nici nu am pretins că incidentul nu se întâmplase. Aveam nevoie de timp.

La aniversarea următoare, Cătălin a venit acasă cu două bilete pentru o excursie de weekend. Nu erau scumpe și nici nu le cumpărase ca să compenseze ceva. Îmi spusese cu câteva săptămâni înainte că își dorește să petrecem timp împreună și își organizase programul astfel încât să putem pleca.

Înainte să ieșim, am deschis cutia de bijuterii. Locul cerceilor era încă gol. Am închis-o și am luat geanta.

Nu uitasem ce se întâmplase și nici nu puteam înlocui amintirea mamei mele. Dar începusem să înțeleg că o căsnicie nu se măsoară în prețul cadourilor, ci în respectul cu care cei doi își tratează lucrurile, promisiunile și timpul.

După cincisprezece ani, nu aveam nevoie ca soțul meu să cheltuiască