Portiera mașinii de poliție s-a trântit în urma mea cu un zgomot metalic. Șeriful Dalton Vasile s-a așezat la volan, în timp ce tânărul său ajutor, un polițist de aproximativ douăzeci și cinci de ani, a ocupat locul din dreapta. Eu am rămas pe bancheta din spate, cu mâinile încătușate și cu încheieturile dureroase.

În orașul ăsta eu reprezint legea.

— Nu, domnule șerif. Dumneavoastră aveți obligația să aplicați legea. Este o diferență esențială.

În încăpere s-a făcut liniște.

Andrei a așezat cu grijă legitimația pe birou.

— Doamnă Dumitrescu, ați dori să contactăm instanța la care activați?

— Da. Și vreau să fie consemnată ora la care am solicitat acest lucru.

Polițista a început să noteze.

Dalton a făcut un pas spre ea.

— Nu consemnezi nimic până nu îți spun eu!

Femeia s-a oprit.

Atunci am înțeles cât de adânc se înrădăcinase frica în acea secție. Nu era vorba doar despre felul în care șeriful îi trata pe cetățeni. Propriii lui angajați se temeau să îndeplinească proceduri obișnuite fără aprobarea lui.

— Domnule șerif, am spus, vă solicit să păstrați toate înregistrările camerelor de supraveghere, comunicațiile radio și documentele referitoare la reținerea mea.

Dalton a zâmbit batjocoritor.

— Și dacă nu vreau?

— Atunci refuzul dumneavoastră va fi un