Șeful meu m-a rugat să-i însoțesc fiica la balul de absolvire

imediat o urmă de neliniște.

— Dacă sunt iar documente…

A zâmbit slab.

— Nu sunt documente.

Mi-a întins o cutie mică.

Înăuntru era un ceas vechi, cu curea de piele.

— A fost al tatălui meu, a spus. Mi l-a dat când am împlinit douăzeci de ani.

Am privit ceasul.

Nu era unul scump.

Sticla avea câteva zgârieturi, iar cureaua era uzată.

— De ce mi-l dați?

Victor a inspirat adânc.

— Pentru că ar fi trebuit să-ți dau ceva mult mai important decât bani. Timp. Prezență. Un tată. Nu mai pot schimba trecutul, dar pot încerca să nu mai fug de el.

Am rămas tăcut.

— Nu trebuie să-l accepți, a adăugat.

Am luat ceasul în palmă.

Era surprinzător de greu.

— Îl accept, am spus. Dar nu pentru că rezolvă ceva.

Victor a încuviințat.

— Știu.

— Îl accept pentru că vreau să încercăm să ne cunoaștem.

Ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Mulțumesc, Bogdan.

Am