am învățat că nu trebuie să mă las rănită doar pentru că suntem surori.
Am pornit spre ușă.
Mihai mergea lângă mine.
Înainte să ieșim, Sebastian m-a strigat.
— Andreea!
M-am oprit.
— Ce este?
Părea că își caută cuvintele.
— Îmi pare rău pentru ce ți-am făcut acum cinci ani.
Am rămas tăcută.
— Știu că este prea târziu, a continuat. Dar trebuia să-ți spun.
Am încuviințat.
— Da, Sebastian. Este prea târziu.
Am deschis ușa.
— Dar sper să înveți ceva din tot ce s-a întâmplat.
Și am plecat.
În mașină, Mihai nu a pornit imediat motorul.
S-a întors spre mine.
— Cum te simți?
Am început să plâng.
Nu mă puteam opri.
Toată tensiunea serii, toate amintirile din urmă cu cinci ani, toate lucrurile pe care le ținusem în mine ieșeau acum la suprafață.
Mihai m-a luat în brațe.
— Îmi pare rău că a trebuit să treci prin asta.
Am clătinat din cap.
— Nu
Comments