Am schimbat lucrurile.
Nu am renunțat la serviciu.
Nu am dormit în fiecare noapte la spital.
Și, mai ales, nu l-am mai lăsat pe Noe să creadă că recuperarea mamei era responsabilitatea lui.
Am discutat și cu un psiholog despre cum să-l ajutăm.
I-am explicat:
— Faptul că mama răspunde uneori nu înseamnă că trebuie să fii aici tot timpul.
— Dar dacă mă caută?
— Atunci voi fi eu aici. Sau bunica. Sau asistentele. Tu ești copilul ei, Noe. Nu medicul ei.
— Dar eu am găsit semnul.
— Da. Și ai făcut un lucru foarte important. Acum îi lăsăm și pe ceilalți să facă partea lor.
S-a gândit.
— Pot să vin sâmbăta?
Am zâmbit.
— Sigur că da.
Trei săptămâni mai târziu, într-o miercuri dimineață, telefonul meu sună la serviciu.
Era spitalul.
Pentru o fracțiune de secundă, m-am întors în ziua în care mă sunase mama.
Aceeași panică.
— Domnule Popescu, puteți veni?
— Ce s-a
Comments