La ferestrele mici.
— Ați fi putut avea mai mult, a murmurat.
— Avem tot ce ne trebuie, am spus eu.
— Ne avem unii pe alții.
Irina a strâns rochiile și banii.
Pentru prima dată, mâinile îi tremurau.
— O să regreți, Marius.
— Nu, am răspuns.
— Tu o să regreți.
A plecat fără să mai spună nimic.
Ușa s-a închis încet.
Ana a pipăit masa de cusut.
— Tată… putem să terminăm rochia mea albastră?
Am zâmbit cu lacrimi în ochi.
— Sigur că da.
Ne-am așezat toți trei.
Acul, ața, materialul vechi.
Nu aveam mii de lei.
Nu aveam rochii de București.
Dar aveam ceva ce Irina pierduse demult:
dragoste, răbdare și demnitate.
Și pentru prima dată după 18 ani, am știut sigur că făcusem totul bine.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea
Comments