În clipa în care capacul s-a ridicat, în sală s-a făcut o liniște ciudată. Nu genul acela de tăcere politicoasă, ci una grea, apăsătoare, de parcă aerul se îngroșase dintr-odată.
În cutie nu erau bijuterii. Nici vreun ceas scump.
Erau dosare.
Ordinate. Curate. Cu file îngălbenite de timp, dar îngrijite ca niște acte sfinte.
Lenuța le-a scos unul câte unul și le-a pus pe masă, în fața tuturor.
— Asta e certificatul de proprietate al terenului din afara orașului, — a spus calm. — Pe numele meu. Cumpărat în 1996, din banii primiți de la mama, după ce i-am vândut casa părintească.
Mihai a zâmbit forțat.
— Hai, măi, Lenuță, nu ne apucăm acum de hârtii…
— Ba da, — l-a întrerupt ea, tot blând. — Pentru că hârtiile astea mi-au ținut gura închisă treizeci de ani.
A scos alt dosar.
— Asta e firma. Mică, la început. Pe care am trecut-o pe numele tău, ca „bărbatul casei”, fiindcă așa se făcea pe vremea aia. Eu am lucrat nopțile, eu am ținut contabilitatea, eu am stat cu copiii bolnavi și cu angajații nemulțumiți.
Invitații se uitau unii la alții. Nimeni nu mai râdea.
— Și asta… — a ridicat ultimul dosar — e actul de cesiune. Semnat de tine acum două luni. Când ai zis că e „o formalitate” și că n-are rost să citesc, că „oricum nu înțeleg”.
Mihai s-a albit la față.
— Ce… ce vrei să spui?
— Vreau să spun că, de azi, firma nu mai e a ta. Nici casa. Nici terenurile. Totul e pe numele meu.
Un murmur a străbătut sala.
— Cum adică?! — a izbucnit el. — Tu… tu nici nu știi să deschizi un calculator!
Lenuța a zâmbit pentru prima oară altfel. Nu timid. Nu supus.
Sigură.
— Ba știu. Și știu să citesc. Și să aștept. Mult.
A făcut un pas în față.
— Treizeci de ani m-ai
Comments