Ne-am întâlnit a doua zi, într-o cafenea discretă din centrul orașului. Larisa purta ochelari de soare și vorbea încet, ca și cum fiecare cuvânt ar fi avut greutate.
„Andreea, trebuie să te pregătești pentru o veste… neobișnuită.”
Mi-a luat câteva secunde până am putut răspunde:
„Ce s-a întâmplat?”
A privit în jur, apoi s-a aplecat spre mine.
„Cuplul pentru care porți copilul… nu mai există. Soțul a murit într-un accident de mașină. Iar soția a fost internată la psihiatrie. Familia vrea să oprească totul. Dar există o problemă: ești deja în luna a patra.”
Am rămas fără aer. „Ce înseamnă asta pentru mine?”
„Teoretic, copilul e al lor. Legal. Dar… dacă acceptă familia bărbatului, copilul va fi luat imediat după naștere.”
„Și dacă nu accept?”
„Atunci… copilul intră în custodia statului.”
Am simțit cum mă prăbușesc. Un copil care creștea în mine și totuși nu era „al meu”. Un om pe care nu-l văzusem niciodată, dar al cărui destin era acum legat de al meu.
Am plecat de la întâlnire tremurând. În autobuz, m-am sprijinit cu mâna pe burtă. Deși abia se vedea, simțeam deja mișcări ușoare. Era viață acolo. O viață care n-avea nicio vină.
În seara aceea, Daniel mi-a spus că se simte mai bine. Zâmbea. „Cred că tratamentul începe să meargă.”
L-am privit și mi-am înghițit lacrimile.
Nu știa. Nu știa că femeia de lângă el purta în pântece copilul altora, pentru a-i cumpăra lui câteva luni de viață.
Timpul a trecut. În lunile următoare, am fost chemată de mai multe ori la clinică. Mă urmăreau atent, mă hrăneau, mă tratau ca pe un obiect prețios. Dar în sufletul meu creștea o durere ciudată — una pe care nu o mai simțisem niciodată.
În luna a șaptea, am primit un telefon. De data asta, nu era Larisa, ci
Comments