Soțul meu m-a părăsit în seara dinaintea primei ședințe de chimioterapie

înainte de chimioterapie, Paco. Mi-a trimis actele de divorț. M-a făcut să cred că treizeci și cinci de ani nu valorau nimic.

— Știu.

— Nu. Nu știi cum a fost să mă trezesc noaptea, după tratament, și să caut cu mâna locul lui din pat. Nu știi cum a fost să vomit în baie și să mă întreb dacă m-a părăsit pentru că urma să-mi cadă părul.

Paco și-a coborât capul.

— Ai dreptate. Nu știu.

Am continuat să citesc, deși fiecare rând mă durea.

„În noaptea în care am plecat, am fost laș. Nu pentru că mi-era frică să mor. Mi-era frică să-ți spun adevărul și să te văd alegând între suferința mea și a ta. În loc să te las să hotărăști singură, am hotărât eu pentru amândoi.”

„Nu există nicio scuză pentru asta, Pilar. Nici boala, nici frica, nici dragostea mea pentru tine. Ar fi trebuit să am încredere