Pe ecran scria:
„Ai reușit să-i spui lui Natalie că ai cerut să prelungești detașarea la șase luni?”
Am citit mesajul de două ori.
— Șase luni?
Nathan își trecu mâna peste față.
— Nu este aprobat.
— Dar ai cerut.
— Da.
— Tu mi-ai spus acum zece minute că sunt trei luni. Poate patru.
— Pentru că asta este perioada confirmată.
— Dar tu ai cerut șase.
Nu răspunse.
Mi-am tras un scaun și m-am așezat.
Furia începea să dispară.
În locul ei venea ceva mai rău.
Claritatea.
— Nathan, vreau să-mi spui totul acum.
— Ți-am spus că nu există nimic între mine și Susan.
— Nu te-am întrebat despre Susan.
S-a oprit.
— Te-am întrebat ce altceva ai decis despre viața noastră fără mine.
Pentru prima dată în seara aceea, Nathan nu mai avea un răspuns pregătit.
A început cu serviciul.
Proiectul din Seattle putea să-i aducă o promovare importantă.
Nu doar o mărire de salariu.
O poziție executivă.
Dacă primele luni mergeau bine, compania lua în calcul mutarea lui permanentă pe Coasta de Vest.
— Permanentă?
— Este doar o posibilitate.
— Și ai știut?
— De două săptămâni.
Am închis ochii.
— Mai este ceva?
— Natalie…
— Mai este ceva?
Tăcere.
Apoi:
— Am trimis CV-ul tău unei firme din Seattle.
Am crezut că nu auzisem bine.
— Ai făcut ce?
— Este o companie bună. Au un post care ți s-ar potrivi.
— Fără să mă întrebi?
— Doar am trimis CV-ul. Nu am acceptat nimic pentru tine.
Am râs.
Dar nu pentru că era amuzant.
— Ai planificat o viață întreagă în Seattle și singura persoană căreia ai uitat să-i spui sunt eu.
— Încercam să construiesc ceva pentru noi.
— Nu, Nathan. Construiai ceva și presupuneai că eu voi veni după tine.
Telefonul se aprinse din nou.
Susan.
De data aceasta nu m-am uitat.
— Răspunde-i.
— Nu acum.
— Ba da.
Nathan ridică telefonul.
— Spune-i că vorbiți mâine
Comments