persoane.
Copii.
Nepoți.
Vecini.
Oameni obișnuiți.
Nimeni nu purta rochii de mii de euro.
Nimeni nu vorbea despre milioane.
Dar când am intrat, Mariana m-a îmbrățișat atât de tare, încât aproape mi-a scăpat tortul.
— Cătălina! Ai venit, fata mea!
Am început să râd.
— Normal că am venit!
M-a luat de mână și m-a dus la masă.
— Hai, stai lângă mine. Ți-am păstrat loc.
Și atunci am simțit ceva ce nu mai simțisem de foarte mulți ani.
Că cineva se bucura sincer că sunt acolo.
Fără să aștepte o semnătură.
Fără să mă judece după haine.
Fără să mă întrebe cât câștig.
Mi-am amintit de femeia de la petrecerea tatălui meu, cea care se ferise să nu-i murdăresc pantofii.
Și am privit-o pe Mariana, care îmi pusese o porție mare de mâncare în farfurie.
— Mănâncă, mamă, că ești slabă!
Am zâmbit printre lacrimi.
În seara aceea am înțeles ceva.
În vila
Comments