Vocea majordomului răsuna dincolo de ușa holului.
Pentru câteva secunde, în salon s-a făcut o liniște atât de adâncă, încât am auzit clinchetul unui pahar așezat pe masă.
Apoi tata a izbucnit:
— Ce prostie mai e și asta? Cine i-a chemat?
Am privit ecranul telefonului.
„Transfer finalizat cu succes.”
Am închis ochii.
Patru ani.
Patru ani așteptasem momentul acesta.
Nu ca să mă răzbun pentru fiecare insultă.
Nu pentru apartamentul din care mă dăduseră afară.
Nici măcar pentru banii pe care mi-i luaseră.
Ci pentru că știam ce se ascundea în spatele averii familiei mele.
Și știam câți oameni fuseseră distruși ca tata să poată organiza petreceri cu șampanie de mii de euro.
Ușa salonului s-a deschis.
Am auzit pași hotărâți pe marmură.
— Bună seara. Sunt procurorul Andrei Petrescu. Avem un mandat de percheziție și trebuie să discutăm cu domnul Constantin Dumitrescu.
— În casa mea?! a tunat tata. La aniversarea firmei mele?!
— Vă rog să vă păstrați calmul.
— Știți cine sunt eu?
— Da, domnule Dumitrescu. Tocmai de aceea suntem aici.
Am auzit un murmur printre invitați.
Cineva a întrebat dacă este o glumă.
Altă persoană a început să caute discret ieșirea.
Eu am rămas pe podea.
Abia când ușa holului s-a deschis am ridicat capul.
În prag stătea o femeie de aproximativ cincizeci de ani, cu părul scurt și un costum bleumarin.
Am recunoscut-o imediat.
Avocata mea.
Doamna Irina Pavel.
— Cătălina!
S-a repezit spre mine.
Când mi-a văzut fața, a încremenit.
— Doamne Dumnezeule! Ce ți-au făcut?
Am încercat să zâmbesc.
— Sunt bine.
— Nu, nu ești bine. Sângerezi.
S-a întors spre unul dintre polițiști.
— Avem nevoie de un echipaj medical. Imediat.
Un agent s-a aplecat lângă mine.
— Cine v-a lovit?
Am privit spre ușa deschisă a salonului.
Tata stătea acolo, cu fața roșie de furie.
— El, am răspuns.
— Minte! a urlat
Comments