așezat împreună la masă.
Printre fotografii se afla una cu bunica Helen la douăzeci și șase de ani.
Am rămas fără cuvinte.
Semănam izbitor.
Avea aceeași formă a feței, aceiași ochi căprui și aproape același zâmbet.
— Acum înțeleg, am șoptit.
Bunicul a privit fotografia.
— Era frumoasă, nu-i așa?
— Foarte frumoasă.
— Tu semeni cu ea.
Am zâmbit.
— Așa spune și tata.
Bunicul a întins mâna și a atins fotografia cu vârful degetelor.
— Mi-e dor de ea în fiecare zi.
Am rămas lângă el fără să spun nimic.
După câteva minute, s-a întors spre mine.
— Emily?
Am tresărit ușor. Era una dintre zilele în care îmi recunoștea numele.
— Da, bunicule?
— Îmi pare rău dacă te-am speriat în noaptea aceea.
Am simțit că mi se oprește respirația.
— Îți amintești?
A încuviințat.
— Nu tot. Dar îmi amintesc că am venit la voi și că ți-am cerut să stai cu mine. Îmi era foarte frică.
—
Comments