Tata a rămas în pragul sufrageriei, cu o mână sprijinită de balustrada scării. Nu părea surprins să-l vadă pe bunicul. Părea îngrozit.

m-a întrebat.

— Da.

A zâmbit.

— Este frumos să știi că cineva te iubește, chiar și atunci când uiți.

Am simțit cum mi se strânge inima.

— Noi nu uităm, bunicule.

În lunile care au urmat, au existat zile bune și zile grele.

Uneori bunicul mă recunoștea imediat și îmi povestea întâmplări din copilăria mea. Alteori mă întreba dacă sunt sora lui Helen sau o vecină care venise în vizită.

La început încercam să-l corectez de fiecare dată.

— Bunicule, sunt Emily. Nepoata ta.

Dar observam că uneori corectarea îl făcea să se simtă rușinat sau agitat.

Cu ajutorul specialiștilor, am învățat să răspund mai blând, fără să-i confirm lucruri neadevărate și fără să transform fiecare confuzie într-o confruntare.

— Sunt Emily. Am venit să petrec puțin timp cu tine.

De multe ori, era suficient.

Într-o după-amiază de primăvară, am găsit într-un sertar o cutie cu fotografii vechi.

Am dus-o în sufragerie și ne-am