Știu.
— Nu voiam să te pun într-o situație neplăcută.
I-am luat mâna.
— Nu trebuie să-ți ceri iertare pentru că ți-a fost frică. Dar data viitoare îi spunem și tatei, bine? Ca să putem găsi împreună cea mai bună soluție.
A zâmbit.
— Bine.
Apoi a adăugat:
— Știi, Emily, când erai mică, veneai la mine și îmi cereai să te apăr de monștrii de sub pat.
Am râs încet.
— Îmi amintesc.
— Și eu îți spuneam că nu există monștri acolo.
— Da.
— Acum sunt bătrân și uneori nu mai știu ce este adevărat. Dar când aud o voce cunoscută, mi-e mai puțin frică.
L-am îmbrățișat.
— Atunci o să ne asigurăm că ai mereu pe cineva aproape.
În seara aceea, când m-am întors acasă, tata mă aștepta în bucătărie.
— Cum a fost la bunicul?
— Bine. A avut o zi bună.
Tata a zâmbit obosit.
— Mă bucur.
M-am așezat lângă el.
— Tată, pot să te
Comments