Tata vitreg m-a crescut nouă ani, dar când l-am rugat să mă însoțească la festivitatea de absolvire a liceului, mi-a aruncat invitația pe masă și mi-a spus: „Acolo merg tații adevărați, Daria! Eu nu sunt tatăl tău și nu vreau să mă fac de râs în fața oamenilor!”

pentru aplauze. Nu pentru recunoaștere. Ci pentru că eram nepoata lui.

Iar când mă gândesc acum la festivitatea mea de absolvire, nu-mi amintesc în primul rând diploma sau discursurile profesorilor.

Îmi amintesc mâna bunicului sprijinită de brațul meu și vocea lui, obosită, dar hotărâtă, spunându-mi la intrare:

— Hai, fata tatii. Mergem împreună.