Tata vitreg m-a crescut nouă ani, dar când l-am rugat să mă însoțească la festivitatea de absolvire a liceului, mi-a aruncat invitația pe masă și mi-a spus: „Acolo merg tații adevărați, Daria! Eu nu sunt tatăl tău și nu vreau să mă fac de râs în fața oamenilor!”

lui vechi.

Mi-au dat lacrimile.

După înmânarea diplomelor, directorul Ștefan Dumitrescu a revenit la microfon.

— Înainte să încheiem, aș vrea să vă povestesc despre un om care se află astăzi printre noi. Un om simplu, care nu a cerut niciodată să fie pomenit, dar fără de care o parte dintre noi poate nu am fi ajuns aici.

Bunicul s-a uitat spre mine.

— Oare despre cine vorbește?

Directorul a continuat:

— În urmă cu aproape treizeci de ani, când această școală funcționa într-o clădire veche, am trecut printr-o perioadă foarte grea. Acoperișul unei anexe în care se țineau orele pentru copiii din satele apropiate fusese distrus de o furtună. Nu aveam bani suficienți pentru reparații, iar elevii riscau să piardă luni întregi de școală.

În sală se făcuse liniște.

— Atunci, un muncitor agricol dintr-un sat de lângă Suceava a venit la noi și a întrebat ce poate face. Nu avea avere. Avea