Tata vitreg m-a crescut nouă ani, dar când l-am rugat să mă însoțească la festivitatea de absolvire a liceului, mi-a aruncat invitația pe masă și mi-a spus: „Acolo merg tații adevărați, Daria! Eu nu sunt tatăl tău și nu vreau să mă fac de râs în fața oamenilor!”

un tractor vechi, câteva unelte și două mâini obișnuite cu munca.

Bunicul și-a coborât privirea.

— Timp de aproape trei săptămâni, omul acesta a venit după serviciu să ajute la reparații. A adus materiale recuperate de la fermă, cu aprobarea conducerii, a transportat lemne și a lucrat alături de ceilalți voluntari. Când i-am propus să-i plătim măcar combustibilul, a refuzat.

Directorul a făcut o pauză.

— Mi-a spus doar atât: „Eu n-am avut șansa să fac multă școală. Măcar copiii aceștia să o aibă.”

Am întors capul spre bunicul. Avea ochii umezi.

— Și nu a fost singurul lucru pe care l-a făcut, a continuat directorul. Ani la rând, a ajutat elevi din satele apropiate să ajungă la școală iarna, când transportul nu circula. Printre acei copii m-am numărat și eu.

Ștefan Dumitrescu a coborât de pe scenă.

— Domnule Petre, vă rog să vă ridicați, dacă puteți. Aș vrea să vă mulțumesc în