și adresa de pe hârtie. Laura Ionescu. Mama mea avea un nume, o adresă și o viață despre care eu nu știusem nimic.
— Vreau să plec, am spus.
Tata a încuviințat încet.
— Înțeleg.
— Nu, nu înțelegi. Vreau să plec acum, înainte să spun ceva ce voi regreta.
Am strâns scrisorile și fotografiile în plic, mi-am luat geanta și am ieșit din restaurant. În spatele meu, tata mi-a rostit numele, dar nu m-am întors.
Am mers pe străzile Brașovului aproape o oră, fără să știu încotro mă îndrept. Mă gândeam la toate momentele în care îmi dorisem să am o mamă. La serbările școlare, la zilele în care eram bolnavă și la serile în care plângeam în pernă, convinsă că eram singura fată din clasă care nu putea să-și îmbrățișeze mama.
Și în tot acest timp, undeva în România, exista o femeie care îmi scria scrisori.
Când am ajuns acasă, am
Comments