așezat plicul pe masă și am privit mult timp numărul de telefon notat lângă adresă. Mi-era teamă să sun. Dacă nu mă va recunoaște? Dacă nu mă va iubi? Dacă, după atâția ani, vom fi două străine care nu știu ce să-și spună?
În cele din urmă, am format numărul.
A sunat de trei ori.
— Alo?
Vocea era blândă, ușor răgușită. Am încercat să vorbesc, dar cuvintele mi-au rămas în gât.
— Alo? Cine este?
Am închis ochii.
— Bună… Eu sunt Emilia.
La celălalt capăt al firului s-a făcut liniște. Pentru o clipă am crezut că apelul se întrerupsese.
Apoi am auzit un suspin.
— Emilia? Fetița mea?
Am început să plâng din nou.
— Da, mamă. Sunt eu.
Femeia de la telefon a izbucnit în lacrimi. Nu încerca să le ascundă și nici să-și controleze vocea. Îmi repeta numele, de parcă se temea că, dacă se oprește, voi dispărea.
Am vorbit aproape
Comments