Ion zâmbi.
— Pentru că, și dacă nu ajungeau piloți, tot meritau să aibă o șansă.
Vecinul rămase tăcut.
Bătrânul continuă:
— Un copil nu trebuie să-și îndeplinească toate visurile ca să merite sprijinul părinților. Trebuie doar să știe că cineva crede în el.
Au trecut anii, iar Ana și Maria au continuat să zboare în toată lumea.
Dar indiferent unde se aflau, nu uitau niciodată să-l sune pe tatăl lor.
De ziua lui, veneau acasă.
De Crăciun, se adunau în jurul mesei.
Iar când aveau câteva zile libere, îl luau cu ele în călătorii.
Într-o seară, Ion stătea pe veranda casei, privind apusul.
Telefonul sună.
Era Ana.
— Ce faci, tată?
— Bine, fata mea. Ud florile.
— Știi că mâine trecem cu avionul pe deasupra zonei tale?
Ion începu să râdă.
— Atunci o să ies în curte și o să vă fac cu mâna!
Ana râse și ea.
— Să faci, tată!
După ce
Comments