o proprietate.
Era locul în care crescuse Bianca.
Era locul în care sărbătoriserăm primele ei zile de naștere.
Locul în care păstram fotografiile părinților mei și jucăriile din copilăria fiicei noastre.
Locul în care crezusem că vom îmbătrâni împreună.
Iar Adrian se gândea să o vândă pentru a-și începe o viață nouă cu altcineva.
— Cum ai putut? am șoptit.
— Elena, nu am vândut nimic.
— Dar ai pregătit totul.
— Am vrut doar să văd ce posibilități avem.
— Noi? Sau tu și Camelia?
A rămas tăcut.
Am închis dosarul.
— Ieși din birou, Adrian.
— Elena…
— Te rog să ieși.
A făcut un pas înapoi.
— Trebuie să discutăm.
— Vom discuta. Dar nu înainte să înțeleg exact ce ai făcut.
Am rămas singură.
Am început să fotografiez documentele.
Nu știam încă ce valoare juridică aveau, dar voiam să păstrez o evidență a ceea ce descoperisem.
În acel moment, telefonul meu a vibrat.
Primisem un mesaj
Comments