“Tu stai la televizor, și tatăl tău e afară în viscol după un braț de lemne!” i-am strigat fiului meu, Ciprian, arătând spre fereastra sufrageriei. El stătea întins pe canapea, cu telecomanda în mână, în timp ce Toader, soțul meu de 75 de ani, se chinuia să ajungă de la magazie cu lemnele pentru sobă

închis ușa în urma mea.

Toader m-a întrebat:

— Verginio, de ce zâmbești?

M-am apropiat de sobă.

— Pentru că anul acesta nu mai trebuie să mă uit pe geam cu frică.

Ciprian a ridicat privirea.

— De ce, mamă?

Am zâmbit.

— Pentru că acum știu că, atunci când vine viscolul, nu mai iese unul singur după lemne, în timp ce ceilalți stau la cald.

Fiul meu a încuviințat.

— Așa este.

Și în seara aceea am înțeles că adevărata căldură a unei case nu vine numai din sobă.

Vine și din felul în care oamenii care locuiesc sub același acoperiș învață să împartă munca, grijile și responsabilitățile.

Iar pentru mine, după atâția ani în care încercasem să am grijă de toți, acela a fost cel mai frumos dar de Crăciun.