“Tu stai la televizor, și tatăl tău e afară în viscol după un braț de lemne!” i-am strigat fiului meu, Ciprian, arătând spre fereastra sufrageriei. El stătea întins pe canapea, cu telecomanda în mână, în timp ce Toader, soțul meu de 75 de ani, se chinuia să ajungă de la magazie cu lemnele pentru sobă

venea să plâng de supărare.

Nu doar pentru că Toader căzuse.

Ci pentru că, la șaptezeci și cinci de ani, încă se simțea dator să-și protejeze fiul de toate necazurile.

La spital, medicii au constatat că Toader suferise o entorsă la genunchi, fără fractură, dar avea nevoie de tratament, repaus și investigații suplimentare pentru durerile care îl chinuiau de mai multă vreme.

Am răsuflat ușurată când am aflat că nu era ceva mai grav.

Dar când l-am văzut întins pe pat, cu piciorul sprijinit pe o pernă, m-a cuprins furia.

— Toader, de ce nu mi-ai spus cât de rău te dor genunchii?

— Ți-am spus că mă mai supără.

— Mi-ai spus că te supără, nu că uneori abia te poți ridica!

Bătrânul a coborât privirea.

— N-am vrut să te îngrijorez.

— Și crezi că nu m-am îngrijorat când te-am găsit căzut în zăpadă?

Toader n-a răspuns.

M-am așezat lângă el.

— Ascultă-mă bine.