“Tu stai la televizor, și tatăl tău e afară în viscol după un braț de lemne!” i-am strigat fiului meu, Ciprian, arătând spre fereastra sufrageriei. El stătea întins pe canapea, cu telecomanda în mână, în timp ce Toader, soțul meu de 75 de ani, se chinuia să ajungă de la magazie cu lemnele pentru sobă

Nu mai ai voie să ascunzi asemenea lucruri. Nu vreau să te pierd fiindcă ți-a fost rușine să spui că ai nevoie de ajutor.

Mi-a prins mâna.

— Ai dreptate, Verginio.

În prag a apărut Ciprian.

Ținea în mână două pahare cu apă.

— Tată, vreau să vorbesc și eu cu tine.

Toader l-a privit.

— Spune, mamă.

— Am citit carnețelul.

Bătrânul a închis ochii.

— Nu trebuia să-l vezi așa.

— Ba trebuia. Ca să înțeleg ce făceai pentru mine.

Ciprian s-a apropiat de pat.

— Tată, eu am stat două luni în casa voastră, am mâncat din banii voștri și am lăsat toate treburile pe umerii voștri. Iar tu umblai prin sat să-mi cauți serviciu.

Toader a încercat să zâmbească.

— Ești băiatul meu.

— Tocmai asta este. Sunt băiatul tău, dar am patruzeci și patru de ani. Nu mai sunt copil.

Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.

— Ciprian, i-am spus, noi nu