s-a ridicat.
— Nu, doamnă Elena. Și îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat.
Elena a rămas tăcută.
Apoi a spus:
— Știi, Alexandru, când fata mea s-a întors acasă după divorț, aproape că nu mai zâmbea.
El și-a coborât privirea.
— Știu că am rănit-o.
— Nu cred că ai știut cât de mult.
Cristina a intervenit:
— Mamă, e în regulă.
Elena a oftat.
— Bine, draga mea.
Apoi ieși din încăpere.
Alexandru își luă haina.
— Ar trebui să plec.
Cristina încuviință.
— Da.
El se opri în prag.
— Cristina…
— Da?
— Îți mulțumesc că mi-ai spus adevărul.
Femeia îl privi cu blândețe.
— Sper să te ajute să mergi mai departe.
Alexandru zâmbi trist.
— Și eu.
A ieșit din restaurant în ploaia rece de octombrie.
De data aceasta nu a mai sunat șoferul.
A mers pe jos.
Mult timp.
Pe străzi aglomerate, printre oameni care se grăbeau spre casele lor.
Unii țineau copii de mână.
Comments