niciodată — zise ea zâmbind ușor. — Mai ales unul care stătea mereu în față și își împărțea sandvișul cu ceilalți, chiar dacă ai lui nu aveau prea mulți bani.
Dănuț simți cum îl izbește o altă amintire. Mama lui îi făcea sandvișuri ieftine, întotdeauna aceleași. De aceea le împărțea. Ca să pară că e firesc. Ca să nu vadă nimeni că nu își permite altceva.
— Ați știut? — o întrebă el.
— Normal că am știut. — Oftă ușor. — Te vedeam cum ascunzi punga aia sub bancă, ca să nu te ia ceilalți la rost. Un șofer vede multe. Uneori, chiar și ce nu se spune niciodată.
Cu fiecare cuvânt, Dănuț simțea cum i se sfărâmă armura pe care și-o construise în ani de zile. Armură făcută din reguli, din rigiditate, din „așa trebuie”. Era modul lui de a se apăra de o lume care nu-i dăduse prea multe.
Când ajunseră în dreptul spitalului,
Comments