Am ajuns la București puțin după prânz.
Adresa Marianei o aveam de la Laura.
Mă așteptam la un apartament modest, poate într-un bloc vechi, plin de cutii cu documente și cărți.
În schimb, adresa m-a dus la o clădire restaurată din centrul orașului.
Pe o placă discretă de lângă intrare scria:
CENTRU DE CONSERVARE ȘI RESTAURARE DOCUMENTARĂ
Am verificat adresa de trei ori.
Apoi am intrat.
O femeie de la recepție m-a întrebat pe cine caut.
— Pe Mariana Popescu.
— Aveți programare?
Întrebarea aproape m-a făcut să râd.
— Sunt tatăl ei.
Femeia mă privi pentru câteva secunde.
Nu știu dacă mi s-a părut, dar expresia ei se schimbă.
— Un moment.
Dădu un telefon.
După aproximativ cinci minute, se deschise o ușă.
Și apăru Mariana.
N-o mai văzusem de aproape patru ani.
Avea 42 de ani.
Părul îi era prins simplu la spate, purta halat de laborator și mănuși subțiri pe care și le scoase în timp ce venea spre mine.
S-a oprit la câțiva metri.
— Tată?
Am simțit imediat cum furia din mine revenea.
— Deci acum îmi recunoști vocea?
Mariana închise ochii pentru o clipă.
— Ai venit până aici pentru asta?
— Te-am sunat de cincisprezece ori!
— Eram în laborator.
— Și când ai răspuns nu știai cine sunt!
Mariana mă privi.
— Nu aveam numărul tău salvat.
Am rămas fără cuvinte.
— Cum adică?
— Exact cum ai auzit.
— Sunt tatăl tău.
— Știu.
— Și nu-mi ai numărul?
Mariana își strânse buzele.
— Tu îl aveai pe al meu?
Am vrut să răspund imediat.
Dar m-am oprit.
Numărul Marianei îl primisem de la Laura cu câteva luni înainte.
Nu-l mai avusesem.
Îl ștersesem eu.
Cu ani în urmă.
Într-o criză de furie.
Mariana continuă:
— Când mi-ai spus să nu mai aștept nimic de la casa ta, te-am crezut.
— Eram nervos.
— Ai repetat-o ani întregi.
— Pentru că ți-ai
Comments