— Doamnă Florentina, sunteți sigură că este în regulă să vin? am întrebat. Nu vreau să provocăm un scandal în școală, mai ales în fața copiilor.
— Este liniștit, Rebeca. Nu a amenințat pe nimeni. A venit cu acea cutie de cafea, a întrebat de tine și, când i-am spus că nu lucrezi aici, a început să plângă. Directorul școlii este informat și se află în clădire.
I-am promis că voi ajunge în aproximativ o jumătate de oră. Apoi l-am sunat pe soțul meu, Mihai, și i-am povestit ce se întâmplase. A insistat să mă însoțească, iar eu am acceptat. Nu pentru că mă temeam că Doru m-ar putea lovi, ci pentru că nu voiam să fiu singură în fața omului care mă tratase atât de urât.
Când am intrat în școală, coridorul mirosea a mâncare caldă și a detergent pentru podele. Se auzeau vocile copiilor din sălile de clasă, iar dinspre cantină venea zgomotul farfuriilor așezate pe mese. Totul părea atât de obișnuit, încât mi-a fost greu să cred că în spatele unei uși se afla omul care îmi transformase ultimele zile într-un coșmar.
Doamna Florentina ne-a întâmpinat lângă biroul ei. Mi-a strâns mâna și a privit-o pe Mihai cu recunoștință, apoi ne-a făcut semn să intrăm. Doru stătea pe un scaun, cu spatele încovoiat și cu o cutie metalică veche așezată pe genunchi.
Nu semăna deloc cu bărbatul pe care îl cunoscusem timp de șase ani. De obicei, vorbea tare, mergea cu pași apăsați și avea mereu o expresie de superioritate. Acum părea îmbătrânit cu zece ani. Ochii îi erau roșii, iar mâinile îi tremurau ușor.
Când m-a văzut, s-a ridicat imediat.
— Rebeca…
— Bună ziua, domnule Hector. Mi s-a spus că doriți să vorbiți cu mine.
A încercat să răspundă, dar vocea i s-a frânt. A privit spre Mihai, apoi
Comments