„TATA”.
Am rămas nemișcat în mijlocul holului, cu geanta într-o mână și cu degetele mici ale Elisei strânse în cealaltă. Pentru o clipă, am avut senzația că inima îmi uitase ritmul. Nouă luni visasem la întoarcerea acasă, iar acum, la nici cinci minute după ce trecusem pragul, descopeream că lucrurile mele fuseseră împachetate.
Nu erau cutii pentru o mutare obișnuită. Erau cutii pregătite pentru cineva care nu mai avea voie să locuiască acolo.
— Elisa, cine a pus cutiile aici? am întrebat încet.
Fetița și-a mușcat buza de jos.
— Mama. Ieri, când am venit de la școală.
— Știi ce este în ele?
— Hainele tale. Și cărțile. Și fotografia aia cu noi trei de la mare.
Am simțit un nod dureros în gât.
Fotografia aceea fusese făcută cu aproape doi ani înainte, la Eforie Nord. Elisa avea patru ani și stătea pe umerii mei, cu o pălărie uriașă de paie. Mihaela râdea lângă noi, încercând să ne convingă să privim spre aparatul foto.
Era una dintre puținele fotografii în care păream exact familia pe care crezusem că o am.
— Și mama ce ți-a spus despre ele?
Elisa a privit spre scări.
— Că vine cineva să le ia. Și că trebuie să fim cuminți când o să vină.
— Cine să vină?
Fetița a ridicat din umeri.
— Nu știu. Mama a zis că e mai bine să nu întreb.
Am vrut să mai spun ceva, dar de la etaj s-a auzit zgomotul unei uși care se închidea.
Apoi vocea Mihaelei.
— Elisa? Cu cine vorbești?
Fiica mea a tresărit.
Am simțit cum își strânge degetele în jurul mâinii mele.
— Cu mine, am răspuns.
Pașii s-au oprit.
Au trecut câteva secunde înainte ca Mihaela să apară în capătul scărilor.
Purta un pulover crem și pantaloni negri. Avea părul prins neglijent, iar în mână ținea telefonul. Când
Comments