Tata rămase cu mâna pe cheie.
— Robert, deschide ușa, spuse mama.
— Dacă o deschid, Emilia pleacă înainte să audă tot.
— Este alegerea mea dacă plec! am strigat.
Pentru câteva secunde, ne-am privit.
Apoi ceva se schimbă pe chipul lui.
Scoase cheia din broască, descuie ușa și o lăsă larg deschisă.
— Ai dreptate, spuse. Dacă vrei să pleci, pleacă.
Nu m-am mișcat.
— Vreau adevărul.
Tata trase un scaun.
Dar nu se așeză.
Mama își șterse lacrimile.
— Spune-i, Robert.
El se uită la ea.
— Tu ai început. Tu termină.
Mama inspiră adânc.
— Acum treizeci de ani, tatăl tău lucra pentru o firmă de construcții.
Știam asta.
Înainte să-și deschidă propria afacere, tata fusese director financiar la o companie din București.
— Și?
— Avea un coleg. Mihai Ionescu.
Numele îmi era vag cunoscut.
Apoi mi-am amintit.
— Omul care a murit în accident?
Mama închise ochii.
— Da.
Aveam cinci ani când Mihai murise.
Îmi aminteam foarte puțin despre el.
Un bărbat înalt.
Mustață.
Un râs puternic.
Și o fetiță puțin mai mare decât mine cu care mă jucasem de câteva ori.
Ana.
După moartea lui Mihai, familia lui dispăruse complet din viața noastră.
— Ce legătură are tata cu accidentul?
Mama se uită la Robert.
— În noaptea aceea, Mihai a venit aici.
— Aici?
— Locuiam în altă casă atunci. Dar da, la noi.
Tata își strânse maxilarul.
Mama continuă:
— Era furios. Avea un dosar cu documente. Spunea că descoperise niște plăți și facturi false în companie.
M-am uitat la tata.
— Făcute de tine?
— Las-o să termine, spuse el.
Mama tremura.
— S-au certat. Foarte tare. Mihai i-a spus că dimineața urma să vorbească cu proprietarii firmei.
— Și apoi?
Mama își împreună mâinile.
— Robert a plecat după el.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Și Mihai a murit.
— Da.
— În accidentul de mașină.
— Da.
Tăcere.
Apoi am pus
Comments