întrebarea de care îmi era frică.
— Tata l-a omorât?
Mama nu răspunse imediat.
— Nu știu.
M-am uitat la ea.
— Cum adică nu știi?
— Pentru că n-am văzut accidentul.
— Atunci ce ai văzut?
Mama începu să plângă din nou.
— L-am văzut pe tatăl tău întorcându-se acasă.
Tata își trecu mâna peste față.
— Linda…
— Lasă-mă să termin.
Pentru prima dată în viața mea, mama îi vorbise astfel.
— S-a întors după miezul nopții. Avea sânge pe cămașă.
Am simțit că-mi amorțesc mâinile.
— Al cui?
— Mi-a spus că al lui Mihai.
M-am ridicat.
— Dumnezeule…
— Nu l-am omorât! strigă tata.
M-am întors spre el.
— Atunci explică.
Robert se așeză în sfârșit.
Părea dintr-odată mult mai bătrân decât cei șaptezeci și opt de ani ai lui.
— L-am urmărit.
— De ce?
— Pentru că voiam documentele.
— Documentele care demonstrau frauda?
Nu răspunse.
— Tată?
— Da.
Cuvântul acela schimbă ceva în mine.
— Deci chiar furai bani?
— Nu a început așa.
Comments