Irina își strânse copilul și mai tare la piept.
— Ce propunere?
Bărbatul părea să aibă în jur de patruzeci și cinci de ani. Era bine îmbrăcat, vorbea calm, dar tocmai asta o făcu pe Irina și mai suspicioasă.
Era singură.
Avea optsprezece ani.
Ținea un nou-născut în brațe.
Iar un necunoscut îi făcea o „propunere” în fața unui centru de plasament.
— Dacă vreți copilul, spuse ea repede, nu vi-l dau.
Bărbatul făcu imediat un pas în spate.
— Nu vreau copilul tău.
— Atunci ce vreți?
Arătă spre clădire.
— Lucrez cu fundația care sprijină centrul. Tocmai mă duceam la o întâlnire.
Scoase o legitimație din buzunar, dar nu încercă să i-o bage sub nas.
— Mă numesc Andrei Petrescu. Fundația noastră are și un program pentru mame tinere aflate în situații de urgență. Cazare temporară, consiliere, ajutor pentru acte și găsirea unui loc de muncă.
Irina îl privi neîncrezătoare.
— Gratis?
— Programul este finanțat din donații și fonduri sociale.
— Și ce vreți de la mine?
— Nimic.
Irina râse amar.
— Nimeni nu oferă nimic fără să vrea ceva.
Chipul lui Andrei se schimbă.
— Ai dreptate să fii prudentă. De aceea nu trebuie să vii nicăieri cu mine.
Arătă spre poartă.
— Intrăm acolo. Vorbești cu asistentul social. Îmi verifici numele. Întrebi despre program. Și dacă ceva nu ți se pare în regulă, pleci.
Asta o făcu să ezite.
Pentru prima dată, omul nu-i cerea să aibă încredere în el.
Îi cerea să verifice.
O oră mai târziu, Irina stătea într-un birou încălzit, cu o cană de ceai în față.
Nina dormea într-un pătuț portabil.
O asistentă socială pe nume Maria îi explica opțiunile.
Nu exista nicio soluție miraculoasă.
Nimeni nu avea să-i ofere un apartament și bani pentru tot restul vieții.
Dar exista un centru maternal în care putea locui temporar împreună cu Nina, dacă îndeplinea
Comments