Pe ecran scria:
„Ai reușit să-i spui Nataliei că ai cerut prelungirea la șase luni?”
Am simțit că mi se golește stomacul.
— Șase luni?
Andrei întinse mâna după telefon.
L-am lăsat să-l ia.
Nu trebuia să-i verific conversațiile.
Văzusem suficient.
— Pot să explic.
— Atunci explică-mi de ce soția ta credea că vei pleca trei luni, șeful tău spunea trei sau patru, iar Sorina știe că tu ai cerut șase.
Andrei se așeză.
— Pentru că proiectul este important.
— Nu te-am întrebat de proiect.
Tăcu.
— Tu ai cerut prelungirea?
— Am întrebat dacă există posibilitatea.
— Când?
— Acum câteva zile.
Am râs fără urmă de amuzament.
— Deci nici măcar compania nu te obligă să stai șase luni.
— Natalia…
— Tu ai vrut.
— Pentru cariera mea.
Am rămas în picioare în fața lui.
— Și unde intru eu în planul ăsta?
Nu răspunse.
Pentru prima dată în acea seară, Sorina încetase să mai fie problema principală.
Problema era bărbatul din fața mea.
— Există ceva între voi?
— Nu.
— Ai avut vreodată o relație cu ea?
— Nu.
— Ai sărutat-o?
— Nu.
— I-ai spus că ai sentimente pentru ea?
— Nu.
Răspunsurile veneau repede.
Poate erau adevărate.
Dar exista o întrebare mai importantă.
— Atunci de ce ai ascuns totul?
Andrei își frecă fruntea.
— Pentru că știam că o să-mi ceri să refuz.
— Nu știi ce ți-aș fi cerut. Nu mi-ai oferit șansa să spun nimic.
— Știu cât de mult urăști ideea unei relații la distanță.
— Și soluția ta a fost să mă informezi când? În drum spre aeroport?
Tăcere.
— Când, Andrei?
Își coborî privirea.
— După ce era totul stabilit.
Atunci am înțeles.
Nu ascunsese detașarea pentru că se temea că voi suferi.
O ascunsese pentru că nu voia ca părerea mea să poată influența decizia.
Am dormit în camere separate.
Dimineața următoare, Andrei plecă devreme.
La ora zece primi un mesaj de
Comments