Alexandru a simțit că i se oprește inima.
A privit desenul din mâinile sale, apoi chipul fiului său.
— Cine ți-a spus asta, Matei?
Băiețelul a ridicat din umeri.
— Te-am auzit vorbind la telefon.
— Când?
— Într-o seară. Ai zis că trebuie să muncești mai mult pentru mine.
***
Alexandru și-a amintit imediat.
Cu aproape două luni în urmă, discutase cu un partener de afaceri despre un contract.
Spusese, obosit și nervos, că nu-și permite să încetinească ritmul, fiindcă avea un copil care depindea de el.
Nu își imaginase că Matei ascultase.
Și, mai ales, nu își imaginase cum înțelesese băiețelul acele cuvinte.
***
— Matei, a spus cu voce tremurată, vino puțin la mine.
Copilul s-a apropiat cu ajutorul cârjelor.
Alexandru l-a ajutat să se așeze lângă el pe canapea.
— Ascultă-mă foarte atent.
Matei l-a privit cu ochii mari.
— Eu nu merg la serviciu pentru că tu ești bolnav.
— Dar ai zis…
— Știu ce am zis. Și am greșit.
***
Băiețelul a rămas tăcut.
Alexandru i-a luat mâinile mici între ale sale.
— Nu trebuie să mergi fără cârje ca să merit să stau cu tine.
Matei a clipit.
— Nu?
— Nu, puiule. Niciodată.
Vocea bărbatului s-a frânt.
— Tu nu trebuie să faci nimic ca să câștigi timpul sau dragostea mea.
***
Matei a privit spre podea.
— Dar dacă nu pot să alerg niciodată?
Alexandru a simțit cum i se umplu ochii de lacrimi.
— Atunci vom găsi alte lucruri frumoase de făcut împreună.
— Cum ar fi?
— Să construim castele din piese. Să citim povești. Să mergem în parc. Să ne uităm la desene animate.
A zâmbit printre lacrimi.
— Sau să stăm pur și simplu unul lângă altul.
***
Matei s-a gândit câteva secunde.
— Și nu trebuie să fiu campion?
— Ești deja băiatul meu. Asta este tot ce contează.
Copilul s-a aruncat în brațele lui.
Alexandru l-a strâns la piept.
Comments