către cel mai respectat expert în audit financiar judiciar din țară.
Ultimul apel…
către principalul investitor al proiectului, care urma să ajungă în București a doua zi dimineață.
Pentru că nimeni de pe acea terasă nu cunoștea adevărul.
Compania nu fusese niciodată cel mai valoros activ al meu.
Iar persoana pe care Alexandru tocmai o trădase…
era singura…
care cunoștea secretul capabil să distrugă întregul imperiu al familiei Dumitrescu.
Am pornit motorul.
Un zâmbet discret mi-a apărut pe buze.
A doua zi…
nu aveam să mă întorc ca să plâng.
Aveam să mă întorc…
pentru ca fiecare om aflat pe acea terasă să afle…
cine semnase, în realitate, sentința finală.
La ora opt dimineața eram deja în sala de conferințe a sediului central.
Nu purtam negru.
Purteam costumul bleumarin pe care îl îmbrăcam doar la negocierile importante.
Avocatul meu era în dreapta mea.
Auditorul financiar, în stânga.
Pe masă se aflau trei dosare și un laptop.
Alexandru a intrat câteva minute mai târziu.
Avea același zâmbet încrezător.
Cătălina și Eleonora îl urmau.
— Mădălina, mă bucur că ai venit. Va fi mai simplu dacă accepți situația.
I-am făcut semn avocatului.
Acesta a împins primul dosar spre el.
— Înainte de orice, vă rog să citiți acest document.
Alexandru l-a deschis fără interes.
După câteva pagini, zâmbetul i-a dispărut.
— Ce este asta?
— Contractul original cu investitorii.
— Îl cunosc.
— Nu chiar.
Am deschis laptopul și am proiectat pe ecran clauza pe care nici el, nici mama lui nu o citiseră vreodată până la capăt.
Toate drepturile asupra proiectului reveneau automat societății de dezvoltare pe care o înființasem cu ani în urmă.
Societate al cărei unic acționar eram eu.
Compania pe care încercaseră să o preia era doar administratorul temporar al investiției.
Nu proprietarul.
Investitorul principal a intrat atunci în sală.
S-a apropiat de mine
Comments