Clara a ieșit atunci din bucătărie, ștergându-și mâinile de șorț. Ochii ei, limpezi ca apa unui râu de munte, nu trădau nicio emoție. Așezată în fața lui, părea o icoană de liniște, dar vocea i se înăsprise.
— Dragul meu, crezi că nu am știut? În satul meu se spunea mereu că „ce face omul noaptea, află și câinele de la poartă”. Eu am știut de la început.
Ramírez o privi uluit, simțindu-se mic, aproape copilăresc. El, bărbatul care se credea stăpân pe situație, era dezarmat de o femeie care nici măcar nu ridicase tonul.
— Și totuși, Clara, de ce ai tăcut? De ce ai suportat?
Ea zâmbi amar, amintindu-și de vorbele mamei: „Femeia răbdătoare nu e slabă, ci puternică. Își lasă bărbatul să-și sape singur groapa”.
— Am tăcut pentru că nu merita să stric liniștea casei cu scandal. Am gătit, am spălat, am crescut tot ce am avut de crescut. Tu ți-ai făcut de cap, eu mi-am văzut de gospodărie. Dar acum, uite, ești tu cel care vrea să plece.
Ramírez se clătină. Îi venea să strige, să plângă, să ceară iertare. Dar mândria îl ținea în loc.
— Eu… eu o iubesc, Clara. Nu înțelegi? Cu ea e pasiune, e foc.
Clara se apropie de el, aproape șoptindu-i la ureche.
— Focul, dragul meu, arde repede și lasă cenușă. Dar casa se ține cu temelie, nu cu scântei.
Cuvintele ei i-au intrat adânc în suflet. Într-o clipă și-a amintit de toți anii trăiți împreună: mesele în familie, sărbătorile de Paște când vopseau ouăle împreună, Crăciunul când ea făcea cozonac, iar el împodobea bradul cu copiii din vecini. Toate acele amintiri îl loveau acum mai tare decât orice ceartă.
— Și… dacă aș rămâne? —îndrăzni el.
Clara ridică din umeri, calmă.
— Rămâi, dar să știi că eu nu mai sunt aceeași. Nu mai
Comments