…și asta m-a lovit mai tare decât orice palmă.
S-a ridicat brusc, prea repede pentru cineva cu burta atât de mare, și a încercat să-și șteargă mâinile ude de tricou. I-au tremurat degetele. Nu de bucurie. De frică.
„Adrian, eu… doar—” a început ea, dar Elena s-a ridicat prima.
„Domnule Popa, pot explica”, a spus administratoarea, cu un zâmbet rigid, de om prins cu minciuna pe buze.
Am ridicat mâna și s-a făcut liniște. Tăcerea aia grea, de care se tem oamenii obișnuiți cu ordinele.
M-am dus direct la Maria. I-am luat peria din mână și am aruncat-o în chiuvetă. I-am cuprins genunchii roșii, vineții pe alocuri, și atunci am văzut: pielea crăpată, rănile mici, semnele de oboseală adâncă. O femeie însărcinată în nouă luni nu arată așa pentru că „a vrut să ajute”.
„Cine te-a pus?” am întrebat încet.
Maria a tăcut. Asta m-a speriat mai tare decât orice răspuns.
„Cine?” am repetat, mai apăsat.
Ochii i s-au dus instinctiv spre Elena. Doar o fracțiune de secundă. Destul.
Am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am ridicat și m-am întors spre personal. Oamenii care mâncau din banii mei, care erau plătiți lunar, fiecare cu peste 5.000 de lei, ca să aibă grijă de casa mea și de familia mea.
„De cât timp?” am întrebat.
Elena a oftat teatral. „Soția dumneavoastră a insistat să fie utilă. Spunea că nu vrea să stea degeaba.”
Am izbucnit în râs. Un râs scurt, sec, fără pic de umor.
„Soția mea are acces la conturi cu milioane de lei și o echipă întreagă de oameni. Crezi că visul ei era să stea în genunchi pe marmură?”
Am scos telefonul. Un singur apel.
„Vino acum, Andrei”, am spus. „La Snagov.”
Andrei era avocatul meu. Și prietenul meu. Omul care nu punea întrebări inutile.
Apoi m-am
Comments