Am ajuns la poartă cu inima bătându-mi în gât.
Lumina din curte era aprinsă, iar muzica se auzea acum clar – manele date tare, de răsunau până în stradă. Râsete, țipete, pahare trântite. Nu mai era niciun dubiu.
Am deschis încet poarta. Scârțâitul ei vechi parcă a trecut neobservat în tot zgomotul ăla.
Curtea… nu mai era curtea noastră.
Pe masa unde mama obișnuia să pună mușcatele erau acum sticle goale de bere și tărie. În loc de liniștea cu care eram obișnuit, era haos. Vreo zece oameni, unii pe scaune, alții direct pe jos, râdeau și beau de parcă era nuntă.
Am făcut câțiva pași. Nimeni nu m-a băgat în seamă.
Și atunci am văzut-o.
Mama.
Stătea pe scaun, cu capul plecat, în aceeași rochie veche pe care o știam. Nu râdea. Nu vorbea. Ținea mâinile strânse în poală.
Lângă ea… el.
Vasile, tatăl meu vitreg.
Nu era plecat nicăieri.
Era beat, roșu la față, și râdea zgomotos cu încă doi bărbați. În fața lui – bani aruncați pe masă.
Lei.
Mulți.
Mi s-a strâns stomacul.
— Ia uite cine vine! a strigat unul dintre ei, când m-a văzut în uniformă.
Toți s-au întors.
Pentru o secundă, s-a făcut liniște.
Mama a ridicat încet privirea.
Și în clipa aia… a înghețat.
— …Ionuț? a șoptit.
Florile mi-au căzut din mână.
Ea s-a ridicat brusc, dar nu a fugit spre mine. A rămas pe loc, de parcă nu-i venea să creadă.
— Tu… tu ești mort… a spus încet.
Am simțit cum îmi crapă ceva în piept.
— Nu, mamă… sunt aici.
Atunci a izbucnit în plâns și a alergat spre mine. M-a strâns în brațe atât de tare, încât m-a durut.
— Doamne… Doamne, mi l-ai adus înapoi…
În spatele ei, Vasile s-a ridicat clătinându-se.
— Ce-i asta, mă? Ce teatru faceți aici?
M-am desprins ușor de
Comments