Emilia nu s-a grăbit să răspundă.
Liniștea din bucătărie devenise apăsătoare. Toți se uitau ba la ea, ba la Nathan, ba la Vanessa, de parcă nimeni nu mai știa unde să privească.
Nathan a făcut câțiva pași înăuntru. Costumul impecabil, expresia rece — același om pe care îl văzuse de atâtea ori în reviste. Dar ochii… ochii i s-au schimbat când au căzut pe fața Emiliei.
A clipit.
O dată.
De două ori.
Și atunci a înțeles.
„Emilia…?” vocea lui a ieșit mai încet decât se aștepta.
Un murmur a trecut prin încăpere.
Vanessa s-a încruntat. „Nathan, cine e femeia asta și de ce—”
„Taci.” Tonul lui a tăiat aerul ca un cuțit.
Vanessa a încremenit.
Emilia a simțit cum îi bate inima, dar nu a dat înapoi. A făcut un pas în față, ridicându-și bărbia exact cum o făcuse Vanessa mai devreme.
„Da,” a spus ea simplu. „Emilia. Soția ta. Sau… încă mai sunt, nu?”
Un alt val de șoc.
Cineva a scăpat o cană. S-a auzit cum se sparge.
Nathan a trecut mâna peste față, ca și cum încerca să-și adune gândurile. „Ce cauți aici?”
Emilia a zâmbit scurt, fără bucurie. „Lucrez aici de două săptămâni. La operațiuni. Sub numele de Ionescu.”
„Imposibil…” a murmurat el.
„Ba deloc,” a spus ea. „E destul de ușor să intri într-o firmă în care nimeni nu se mai uită la oameni, doar la cifre.”
Vanessa și-a revenit prima. „Nathan, asta e o nebunie. Femeia asta m-a provocat—”
„Te-a provocat?” Emilia s-a întors spre ea. „Am băut dintr-un pahar. Atât.”
„Din paharul soțului meu!”
În acel moment, Nathan a ridicat brusc vocea.
„Ajunge!”
Toți au tăcut din nou.
S-a întors lent spre Vanessa. Privirea lui nu mai era deloc caldă.
„Ai spus… soțul tău?”
Vanessa a ezitat pentru prima dată. Doar o fracțiune
Comments