întors spre Elena. „Ești concediată. Acum.”
Fața ei s-a schimbat. Pentru prima dată, masca a crăpat.
„Nu puteți face asta așa!” a ridicat vocea.
„Ba pot. Casa asta e a mea. Soția mea e familia mea. Și ce ai făcut aici e abuz.”
Unul câte unul, personalul a plecat. Unii cu privirea în pământ. Alții cu o indiferență care m-a durut mai tare decât aroganța Elenei.
Când am rămas doar noi doi, Maria s-a prăbușit pe canapea. A început să plângă încet, cu hohote care îi zguduiau tot trupul.
Mi-a spus tot.
Cum Elena îi spunea zilnic că „o femeie adevărată are grijă de casa ei”. Cum îi tăia accesul la anumite lucruri, „pentru binele copilului”. Cum îi spunea că, dacă eu aflu, o să cred că e slabă, inutilă.
Am stat lângă ea și am ascultat. Fără să o întrerup. Fără să mă apăr.
În seara aceea, am dormit
Comments