Daniela rămase în prag, incapabilă să facă un pas. Îi tremurau mâinile, de parcă frigul i se strecurase în oase. Nu știa dacă să intre, să fugă sau să plângă. Doctorul Andrei îi făcu semn să se apropie, iar ea, ca într-un vis, se mișcă încet spre pat.
Motanul o privi o clipă. Avea niște ochi galbeni, pătrunzători, de parcă înțelegea tot ce se întâmplă. Apoi își rezemă din nou capul de pieptul lui Gheorghe, torcând cu o insistență ciudată, aproape… determinată.
— Doamnă Daniela, zise doctorul în șoaptă, ceva se întâmplă cu tatăl dumneavoastră. Și nu pot să explic încă.
Daniela își duse mâna la gură.
— Eu… eu nu înțeleg… Trei luni n-a mișcat un deget…
— Știu, răspunse Andrei. Dar lacrima aceea… e un semn. Unul pe care nu-l putem ignora.
Motanul mieună scurt, ca și cum i-ar fi dat dreptate medicului.
Daniela își fixă privirea pe fața bătrânului. Trăsăturile îi păreau mai moi, mai omenești, nu la fel de înțepenite ca în ultimele vizite. Și pentru prima dată, în adâncul sufletului, simți o fisură în zidul de resentimente zidit în ani.
— Tata… dacă mă auzi… sunt aici, șopti ea, cu glasul abia audibil.
Nu se aștepta la nimic.
Dar atunci… o ușoară mișcare i-a atras privirea.
Un deget. Foarte fin, aproape insesizabil, dar s-a mișcat.
— A-ți văzut?! strigă asistenta, ducându-și mâinile la gură.
Doctorul Andrei se apropie instant, cu ochii măriți.
— Domnule Munteanu, dacă mă auziți, strângeți degetul. Orice mișcare.
Motanul torcea din ce în ce mai tare, ca un motor mic. Daniela simțea cum îi bate inima în gât. Mirosul de dezinfectant, lumina rece, liniștea holului – totul se amesteca cu frica și speranța care îi urcau în piept.
Și atunci… s-a întâmplat.
De data asta a fost clar: mâna lui Gheorghe a tresărit. O tresărire scurtă, dar suficientă
Comments